Cel mai frumos meci era atunci când jucau toți, chiar dacă erau încălțați în adidașii buni sau în papuci!
Veneau din toate colțurile cartierului sau de pe toată ulița. Erau copii de toate vârstele și se chemau unii pe alții. Strigau la poartă sau din fața blocului. Mulți nu-și terminau nici mâncarea din farfurie și plecau afară, alții, alergau spre teren cu un colț de pâine în mână și cu o sticlă de apă după ei.
Dacă ajungeai printre primii, prindeai echipele bune, chiar dacă tu nu erau printre cei mai talentați. Cine venea pe parcurs își făcea echipă sau intra unde mai erau locuri. Se juca pe terenul din spatele blocului sau pe uliță, iar pietrele erau cele mai utile când se făceau porțile. 14 tălpi sau 5 pași, cam așa se măsura, în funcție și de lungimea terenului.
În copilărie, fotbalul era despre prietenie!
Da, prietenia se simțea la acea vârstă. Nu contau prea multe. Era greu să stai pe margine și să îi privești cum joacă, la fel cum era aproape imposibil să joci și să-i lași pe câțiva doar să privească. Voiai să simtă și ei bucuria, să trăiască acele clipe simple.
Tu ce amintiri ai legate de fotbalul din copilărie? Comentăm împreună pe Facebook
foto: Facebook
