„Locuiesc în Valea Roșie” ar trebui să devină scuza imbatabilă pentru a justifica orice întârziere, fie la muncă, la o bere cu prietenii, ori la o întâlnire cu iubita.
În Valea Roșie ajunge toată lumea, dar scapă cine poate. Este concluzia după aventura din această dimineață, undeva în jur de 8. Totul a început de când am făcut stânga să intrăm pe strada aviatorului Henri Coandă, nume probabil dat la mișto, pentru că se merge de parcă am conduce carele de boi ale lui Sorescu. Băgăm jumătate de mașină pe zebră, oltenește, cel cu prioritate ne face semn că e ok, că ne lasă să introducem și restul mașinii. Oricum, n-ar fi avut variante.
Și pornim să târâm mașina în Coloana Infinitului. Pe dreapta o mașină de salubritate blochează jumătate din drum. Acum și-au găsit și ăștia să ia mizeria!, ne revoltăm interior. Ca într-un cortegiu funerar ajungem la giratoriu. Pe stânga se lasă biserica, cu crucea aia imensă, plantată recent. Ca buni creștini, ne-am fi făcut, la rândul nostru, semnul crucii. Nu-l facem. Încercăm să abordăm rațional intrarea în sensul giratoriu, unde mașinile sunt poziționate pe trei coloane.
Un sfert din Valea Rosie traversat in 33 de minute!
E prima oară când ne bate gândul să facem un reportăjel de la locul faptei. Așa că dăm pe camera mobilului, pentru ilustrația de mai sus. Avem setat un programator de 5 secunde. Putea să fie și 5 minute și tot am fi făcut două poze. Ne aventurăm pe banda imaginară din dreapta, pentru cel mai larg viraj din giratoriu. Privirile șoferilor din dreapta noastră, și ei poziționați pe o altă coloană a infinitului de mașini, ne imploră să îi lăsăm să intre în giratoriu, deși, firesc, nu au prioritate. Ne luăm înjurături din spate, dar suntem Dumnezeii celor pe care i-am lăsat să intre, facem un gest larg cu mâna. Intră două mașini, care se duc spre Moara cu Noroc, deci nu ne încurcă prea tare.
Din nou oltenește, mai smucim o dată de volan, stânga, pentru a reintra în formație. Scăpăm de giratoriu, ajungem după câteva minute cu 50 de metri mai în față, în dreptul Liceului Henri Coandă. Pe zebră, se patrulează: copii, mămici, bunici, e un dute-vino în ambele sensuri. Se crează o breșă, profităm, trecem. Am învins! Dar nu, am câștigat o luptă, nu și războiul. Mai e o trecere de pietoni, firesc cu pietoni pe ea, să avem ghinion până la capăt, iar mașinile vin din trei direcții. Suntem însă pe drumul cu prioritate. Înaintăm, cu carcasa noastră, transformată în car cu boi.
Cine-a pus mașina-n drum…
Ajungem pe ultima porțiune de drum înainte de Calea București, acela cu sens unic și două benzi. Finalul lui Henri Coandă. Două benzi, vorba vina. Una e blocată de 3 mașini, parcate pe stradă. Așa că ne înghesuim toți pe-o bandă. Cortegiul funerar trece pe lângă Funerarii Alin, unde angajații forfotesc de zor. Au și astăzi clienți. În boxele mașinii răsună SPP: „În iad e ca-n Ibizza, ard cuptoarele cu pizza / În iad e ca-n Hawaii, cântă și Zamfir la nai…”
Căutăm o rimă: „În iad e ca-n Craiova…”. N-o găsim. (LE: „Și-n Rover, și-n Dacie Nova). Suntem a patra mașină la semafor. Pe stânga. În spate croncăne o mașină de poliție, cu girofarul pornit. Ne prefacem că încercăm să-i netezim calea, n-avem unde. Ajunge în dreptul nostru și ne aruncă o privire furioasă, că doar l-am frânat din misiune. Ripostăm și noi cu o altă privire, pe care se poate citi nedumerirea: „Unde să mă duc, îngerul meu păzitor?”. În spatele ei, un gând de revoltă: „Sistematizați în SPP circulația!”
Am găsit 2 soluții pentru sistematizarea circulației pe Strada Henri Coanda
Ieșim pe Calea București, între rai și iad, între viața și moarte. Raiul e pe direcția noastră de mers. Iadul spre mall. Băgăm 40, simțim că zburăm, ca Henri Coandă. Ajungem în dreptul florăriei de la Psihiatrie. O mașină e trasă pe dreapta, ne blochează calea, cumpără o coroană de flori. „O fi sucombat careva între Stadion Electro și Calea București”, ne izbește primul gând. Pe ce ne-a mai rămas din drum, scotocim după țigări și căutăm soluții. Două ne vin în minte, la prima strigare: să se mai facă naiba un Târg de mai, de iunie, până termină ăștia mici școala, tot în Parcul Romanescu, și s-o mai respira și prin Valea Roșie. Sau ca pe vremea lui Ceașcă, și nu pe weekend, ci o săptămână cu soț, o săptămână mașinile fără soț.
