Diana Predescu, inima din Biergarten Craiova și eleva de top din Liceul Voltaire: „Am învățat ce înseamnă să plâng cu adevărat de fericire, să am emoții, să mă exprim liber fără să fiu pusă la colț pentru ideile mele și să beau și apă după ce dau 3 shoturi”
Are 19 ani, visează să fie ea oriunde s-ar duce și să-i fie numele precedat de „DIRECTED BY” pe un ecran mare la un festival de film. Ea este Diana Predescu, eleva de 10 a Liceului Voltaire din Craiova. A ajuns în Bănie la 15 ani. Venea din Motru, singură și gurmandă, așa cum îi place să spună. A dat Bacalaureatul la Română, Istorie și Logică și la toate a luat nota maximă. Nu a fost nevoită să tocească materia ca un roboțel, iar pandemia nu a încurcat-o prea mult cu școala. Totuși, Diana nu a dormit cu o seară înainte de BAC.
„Nu e nevoie să tocești și să înveți ca un roboțel ca să iei nota asta”
Cătălin Anghel: Cum se simte un elev de 10? Te așteptai să ai astfel de rezultate?
Diana Predescu: E ca și cum aș avea în față o cutie maaaare cu înghețată… foarte tare sentimentul. Eu una mă simt pe deplin satisfăcută dovedind altora, dar mai ales mie, că nu e nevoie să tocești și să înveți ca un roboțel ca să iei nota asta. Mă așteptam și nu mă așteptam. Mă așteptam, pentru că știu ce iese din combinația creativitate-conexiune. Nu mă așteptam, pentru că știu că există subiectivitate.
C.A: Cât de greu a fost să gestionezi situația actuală, să dai BAC-ul în pandemie?
D.P: A fost ceva nou pentru toți. Nu știam cum o să decurgă examenul, dacă o să mă încurce masca, dacă o să am temperatura mare din cauza emoțiilor, dar, în cele din urmă, a fost bine. M-am simțit în siguranță. Cât despre perioada ”zoom” a pandemiei, pot spune că a fost chiar distractiv. Mă amuzam să văd pisicelul familiei urcându-se pe laptop și distrăgându-ne atenția de la lecție. Am avut timp berechet pentru filme, cărți și pentru noul joc pe care l-am învățat, ”Avioane pe hârtie”. Pandemie, nepandemie, tot n-am putut dormi înainte de bac, calculând probabilitatea să ”pice” ceea ce îmi doream.
C.A: Te-ai pregătit intens pentru BAC? Ce trebuie să faca un licean pentru a lua note maxime la examenul final?
D.P: Nu. Tot anul n-am făcut altceva decât să absorb orice informație care mi se părea utilă, să descopăr noi moduri prin care un om se poate exprima, să scriu din când în când poezii în Botanică, să vorbesc cu oameni de la care știam că aveam ceva de învățat și să merg la Biergarten. Apropo de Bier, ajunsesem să petrec atât de mult timp acolo, încât îmi făceam temele ori pe canapea, ori în ”camera cu pisici”. În ultima săptămână, citeam ”Copilul divin” de Pascal Bruckner; e important, zic eu, să-ți formezi o cultură și în afara programei școlare. Nu știu să zic ce trebuie să facă. Fiecare om funcționează într-un anumit ritm și are diferite metode de a percepe, de a analiza și de a învăța. Indiferent de modul în care o face, trebuie să creadă în el însuși și în capacitatea lui de a crea ceva unic, pentru că, se știe, fiecare om este diferit, iar originalitatea și individualitatea trebuie încurajate.
C.A: Un elev de 10 are timp liber sau școala e cea care acaparează totul?
D.P: Pentru mine școala a însemnat timp liber, pentru că făceam ceea ce îmi plăcea. Am călătorit mult în timpul liceului datorită programului ERASMUS, am jucat în piese de teatru, am cochetat cu cinematografia, realizând două scurt-metraje pentru festivalul organizat de liceu, ”Les Ados Cinephiles”, am fost la toate evenimentele care includeau și mâncare; pe scurt, m-am implicat în absolut toate activitățile care m-au ajutat să îmi descopăr pasiuni și să mă explorez. N-am găsit, deci, vreo diferență între școală și timp liber. Când nu eram la școală, eram ori la teatru, ori la cinema, ori în Grădina Botanică, ori la Biergarten, adică în toate locurile pe care le-am putut numi ”acasă”. Fiind departe de familie, am vrut să mă agăț de anumite lucruri care să mă apropie, aparent, de alți oameni, dar, în esență, de adevărata eu … iar asta a însemnat ori proiecte de teatru și film, ori escapade în natură, ori reflecții și shoturi la Bier.
„<Licuricii>, așa mi-am numit eu profesorii”
C.A: Ai avut profesori ce au știut să scoată maxim din potențialul tău sau te-ai motivat singură?
D.P: ”Licuricii” (așa mi-am numit eu profesorii) sunt cei fără de care motivația mea ar fi fost aproape zero. Am venit în Voltaire timidă, singură (la 15 ani am plecat din Motru, orașul meu natal, și am venit în Craiova pentru liceul francez) și gurmandă, iar motivul pentru care am și rămas a fost implicarea totală a profesorilor. Între timp, am rămas la fel de gurmandă, dar datorită ”licuricilor” am învățat ce înseamnă să plâng cu adevărat de fericire, să am emoții înaintea unui spectacol, să mă exprim liber fără a fi ”pusă la colț” pentru ideile mele și să mi se facă pielea de găină atunci când ascult imnul liceului. Toți profesorii au fost acolo și atunci pentru mine (și încă sunt), însă alături de unii am reușit să fiu într-adevăr eu, iar aceia se știu și fără să îi menționez. Mulțumesc, Licuricilor, pentru hrana spirituală de care avea nevoie o gurmandă ca mine! Însă nu doar „licuricii” m-au motivat și m-au încurajat. Indubitabil, familia, în special soră-mea mai mică, a fost alături de mine și la agonia, și la extazul meu; părinții mi-au spus mereu să fac ceea ce îmi place și să trăiesc intens tot ce mi se întâmplă, iar pentru asta nu am decât să le mulțumesc, cu promisiunea că nu mă voi pierde în ceva ce mă face nefericită. Și așa cum universul știe să intersecteze oameni („Whatever works” e un film care explică fenomenul mai bine decât mine), așa am avut eu norocul să întâlnesc anumite persoane care au devenit cu timpul foarte importante pentru mine. N-am să le numesc, dar am să le mulțumesc că m-au învățat „să mă iubesc pe mine înainte să-i iubesc pe ceilalți”, „să mă bucur de tinerețea mea alături de oameni care contează” și „să beau și apă după ce dau 3 shoturi”.
C.A: Ai fost un elev de 10 începând cu clasa a 9-a?
D.P: Da, dar asta nu m-a făcut să renunț la curiozitatea mea. Crezându-ne copii de 10, tindem să ne plafonăm și să credem că știm tot. De fapt, ”singurul lucru pe care îl știu e că nu știu nimic”, de aceea sunt în continuare curioasă și avidă de cunoaștere.
C.A: Ce vrei să faci pe viitor? Ai planuri pentru facultate?
D.P: Vreau să mă distrez învățând și să învăț distrându-mă. Vreau să cunosc diversitatea lumii în care trăim și să creez ceva care să rămână în sufletele oamenilor. Pentru moment, am ales să urmez ”Istoria și Teoria Artei”, dar am să încerc și la Teatru sau Regie de Film din cadrul UNATC din București. Se pare că tot ce am făcut până în momentul de față a fost un indiciu mai mult sau mai puțin subtil că ar trebui să fac asta. N-aș rămâne în Craiova dintr-un motiv foarte simplu: nevoia mea de schimbare. Totul curge, se schimbă, vreau să văd încotro mă îndrept dacă mă las pradă vârtejului numit ”Necunoscut”.
C.A: Ai un vis pe care vrei să îl urmezi?
D.P: Am 2 visuri: să fiu ”eu” oriunde m-aș duce și să-mi fie numele precedat de ”DIRECTED BY” pe un ecran mare la un festival de film.
