Începea cel mai des atunci când nu se strângeau destui pentru un meci pe teren mare sau măcar de 5 pe 5! Atunci era fotbalul oricui, acum este fotbalul nimănui!
Miuța, fotbalul jucat în parcare cu două porți făcute din pietre, sticle sau crengi rupte dintr-un copac din fața blocului. Da, dacă ai uitat de ea, acum sigur ți-ai amintit. Când? Cu cine? Păi de fiecare dată când nu erau destui oameni pentru un meci „mare” sau atunci când mingicarii făceau echipe pe cartiere și începeau un 3 pe 3.
Se umpleau bordurile. Dacă la început erau deranjați de gălăgie, în momentul în care ajungeau la fața locului, vecinii se opreau și urmăreau fiecare joc în parte. Echipele se făceau pe loc. În general cei mai buni le făceau. De regulă, se alegeau jucătorii în așa fel încât situația pe teren să fie echilibrată. Nimănui nu îi plăcea să i se ia din merite la final și să i se spună „Da mă! Tu ai jucat cu Gogu de e la fotbal”. Da, pentru că cei care făceau fotbal mereu erau văzuți drept cei mai buni, dar erau și excepții. În orice grup se găsea cel puțin un puștan care să știe cu mingea mai ceva decât juniorii de la „Gică Popescu”.
Nu se juca pe bani, poate cine știe cum. Miza era mult mai mare, mai ales când se duelau cartierele între ele. Îi auzeai de la non-stopul din colț, acolo unde se duceau după joc să discute, tot despre joc. Evident, mereu erau altercații. Nu la nivel fizic, alea erau mai rare. În general când se nimereau câte doi foarte buni într-o echipă. Dacă pierdeau, atunci era belea. Sigur pica vina pe unul dintre ei.
Regulile jocului erau simple: Fără portar și fără regula „eu portar”, care evident te restricționa din a pune mâna pe minge, chiar dacă te aflai în zona porții tale. Unde ieșea mingea? Păi la bordură, mereu se juca dintr-o parte din cealaltă a străzii. Mașinile nu erau o problemă, dacă vorbim de cele care treceau pe stradă. Atunci se oprea jocul și cine avea mingea, continua din aceeași poziție. Era mai greu cu mașinile parcate pe trotuar. Mereu se găsea una mai firavă care să-și piardă nițică vopsea sau vreo plăcuță de înmatriculare.
Se juca până târziu. Cei mai norocoși aveau lumină de la vreun stâlp din cartier, iar jocul se muta acolo. Cei care nu aveau, ori mutau gașca la chioșcul din colț, ori se riscau „să și-o ia puțin peste picioare”. Era fotbalul oricui. Acum, este doar o poveste, una care poate ridica semne de întrebare sau cel puțin poate ridica un copil de pe scaun și să-l facă să se uite în parcare. Cine știe, poate se face puțin loc de-o miuță.
Citește și: Fotbalul din curtea școlii, dat dispărut!
