Autobuzul oprește: „Aici cobor eu!”

Nu au trecut multe zile de atunci, poate două, poate trei. Totuși, secvența este parcă tot mai proaspătă, tot mai vie și pune tot mai multe întrebări. Nu. Nu ea pune întrebările, dar nu asta este important. Ce este important? Timpul. De ce timpul? Pentru că el este cel care scoate răspunsurile din buzunar, în timp ce ne face enervant cu ochiul.

Urc în autobuz și mă așez pe penultimul rând de scaune. Prefer locul acela pentru că e mai liber, câteodată. Adevărul e că de acolo se vede cam tot ce mișcă în autobuz. Cine pe cine privește. Care e cel mai grăbit pasager sau cel mai sătul de frânele șoferului. În fața mea, un bătrân, păr cărunt, două perechi de ochelari de vedere. Exact cum ți-l imaginezi: față rotundă, cu o pereche de ochelari în ochi și una care-i atârnă strâmb la gât, sau cel puțin așa îi văd imaginea în geam.

Omul citește ceva. Se întâmplă des să văd oameni care citesc ziarul sau vreo revistă în autobuz și chiar e mișto, ei chiar sunt captivați de ce citesc, nu o fac din plictiseală: „așa, ca să treacă timpul”. Autobuzul oprește în stație, undeva pe la fosta casă de cununii din centrul Craiovei. Urcă două femei îmbrăcate cu multe fuste colorate, câte un batic pe capul fiecăreia și câte o vestă de lână vișinie. În spatele lor, doi copii. Cel mai probabil, copiii lor. Unul plinuț, brunețel și zâmbăreț, iar celălalt, slăbuț, înalt cât să ajungă să vadă pe geamurile de la mijlocul autobuzului. Cel din urmă, murdar puțin pe obrazul stâng, cară după el un sac de cartofi. 5kg, nu mai mult. Primul puști se pune pe scaun chiar în spatele meu, pe ultimele scaune. Lângă el se pun și cele două femei. Celălalt băiat, cel cu sacul de cartofi, își face loc în fața mea. Da, lângă bătrânul cu două perechi de ochelari. Copilul la geam, bătrânul la margine.

La început, îl examinează pe cel cu aproximativ 65 de ani mai în vârstă. Apoi se trage ușor mai spre dreapta. Bărbatul completa integrame. Avea o revistă mică, albastră, cu ceva linii galbene. Cel mic face ochii mari și mirat îl întreabă pe noul lui coleg de drum: „Vrei să înveți toate literele astea?”. La fel ca bătrânul acela prietenos de la scara blocului sau de pe banca de pe uliță, omul îi răspunde: „Nu, că le știu deja”. Și acolo începe dialogul:

Copilul: Atunci? De ce citești? Ce rost are dacă deja le știi?

Bătrânul: Sunt curios. Vreau să văd ce scrie. Tu de ce nu știi să citești?

C: Nu știu. Tata zice că trebuie să muncesc.

B: Nu zice rău. Trebuie să muncești, dar trebuie să și înveți. Nu mergi la școală? Nu te lasă?

C: Nu.

Aici intervine celălalt copil, care se arată curios de conversația celor doi: „Ce mă? Ce înveți?”. Prietenul lui tace și întoarce privirea, dar îi răspunde bătrânul: „Să citească. Tu citești?”. Băiatul începe să râdă și îi spune bărbatului că e prea mic să meargă la școală, dar îl dă de gol pe copilul alături de care a urcat în autobuz: „El merge la școală!”.

Bătrânul se uită dezamăgit la cel care părea atât de interesat de literele din revista lui: „Mă mințiși, a? E frumos?” Cel mic își încrucișează brațele și îi spune celui ce la dat de gol câteva cuvinte pe care nu ai cum să le înțelegi dacă nu trăiești cu ei. Autobuzul oprește într-o nouă stație și bărbatul cu integrame coboară.

Abătut, de parcă ar fi pierdut un prieten, băiețelul se ridică și merge la mijlocul autobuzului. Strânge bara tare cu palmele si începe să privească pe geam. Nu privește ceva anume, nu caută ceva. Pare că se gândește, pare că bătrânul l-a rănit, dar l-a și trezit pentru o clipă.

Autobuzul oprește. Da, din nou. Aici cobor eu, cu privirea spre cel mic și nu înainte să-i aud prietenul strigând din spate: „Dorele! Dorele! Te supărași mă?

În 3 minute poți să citești și: Într-o zi, a fost pentru ultima dată!

Căutătorii de perfect și pierderea valorilor

Fotbalul din curtea școlii, dat dispărut!

Share!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *