Emil Boroghină, la ceas aniversar: Teatrul Poesis, ultimul mare obiectiv cultural al vieții mele

Născut pe 23 ianuarie 1940 în Corabia, Emil Boroghină este absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti, promoţia 1963

Între 1963 şi 1988, a fost actor al Teatrului Naţional Craiova, apoi manager general (1988-2000). Este fondator (din 1994) şi director al Festivalului Internaţional Shakespeare, preşedinte al Fundaţiei Shakespeare (Craiova), vicepreşedinte al Reţelei Europene a Festivalurilor Shakespeare, Societar de Onoare al Teatrului Naţional “Marin Sorescu” Craiova şi membru al Senatului UNITER. Dintre multele distincții primite de sărbătoritul lunii ianuarie menționăm: laureat al Premiului Academiei Române, Premiul Fundației pentru Teatru și Film pentru cea mai importantă personalitate a Teatrului Românesc 1995, Premiului British Council pentru cel mai bun manager de teatru, Premiul Galei UNITER 2015. Totodată, Emil Boroghină a fost încununat de American Biographical Institut cu distincția Omul anului 1995. Este Cetățean de Onoare al municipiului Craiova și al orașului Corabia.

Cristina Cruceru: Sunteți un om de teatru apreciat la nivel de țară și internațional, o personalitate cu adevărat. Sunt din Corabia, ca și dumneavoastră, și am aflat că sunteți un om modest, dar catalogările de mai sus le meritați cu prisosință. De ce? Festivalul Internațional Shakespeare Craiova, fondat și coordonat de dumneavoastră (ajuns, în 2018, la a 11-a ediție!) este definit ca cel mai important festival din lume de acest fel, consacrat bardului englez într-o țară non-anglofonă. Adaug apoi performanțele obținute de Naționalul din Craiova sub conducerea dumneavoastră (1988-2000), perioadă istorică pentru teatrul din Bănie și pentru teatrul românesc când spectacolele TNC au fost apreciate pe aproape întreg mapamondul, obținând 12 premii importante internaționale. La cei 79 de ani, pe care îi împliniți zilele acestea (23 ianuarie), cum v-ați defini?

Emil Boroghină: Modestia este o calitate pe care cred că am moștenit-o de la părinți. Tatăl meu, care ar fi putut să-mi fie tot timpul un model, ne-a fost răpit de soartă când aveam poate cea mai mare nevoie de el. Aveam 15 ani. Dispariția lui, la doar 41 de ani, pricinuită de o lungă și, atunci, necruțătoare boală, a lovit dureros familia noastră. Toți cei din jur, concitadinii mei din Corabia, simțeau însă nevoia, ca o consolare, ca o îmbărbătare, să ne repete ce om minunat fusese Costică Boroghină, secretar al Primăriei și apoi al raionului Corabia, cel care la vârsta de nici trei ani, la rândul lui, rămăsese fără tată, căzut pe câmpul de luptă în Primul Război Mondial. Deși îmi lipsea, eram mândru de faptul că oamenii nu l-au uitat, că îl considerau cel mai cumsecade și serviabil dintre toți cei care au lucrat în acea perioadă în administrația micului, dar frumosului nostru oraș. Și așa a rămas în conștiința lor foarte multă vreme. Deci și dorința de a mă pune în slujba celorlalți, de a fi folositor celor din jur, este, cred, tot un dat moștenit.

De la mama mea am deprins puterea de a răbda, de a îndura, de a strânge din dinți și de a merge mai departe, dar și de a spera. Ea, în ciuda tuturor lipsurilor și privațiunilor din familia noastră, nu și-a pierdut niciodată credința că cei doi băieți ai ei vor deveni oameni importanți și respectați. Și mama și tatăl meu erau de o cinste ireproșabilă.

Ceea ce mă definește, dincolo de astea, este o mare voință de a realiza lucruri ce par altora aproape imposibile. De când mă știu, dar mai ales din ziua preluării direcției Teatrului Național din Craiova, 23 februarie 1988, mi-am fixat obiective care, printr-un incredibil efort colectiv, au impus teatrul nostru în prim planul teatrului românesc și apoi și în cel al teatrului european și mondial! Pentru o lungă perioadă de timp, Craiova a fost unul dintre centrele teatrale de cel mai mare interes la nivel internațional, performanțele sale nefiind, până acum, egalate de niciun alt teatru din România. Marile realizări ale acelei perioade ale Teatrului Național – datorate unui colectiv exemplar, modelat de un șlefuitor de diamante și arhitect al unor mari construcții, regizorul Silviu Purcărete, slujit până la limitele sacrificiului de un director considerat la acea vreme vizionar – cred sincer că au înscris Craiova pe harta culturală a lumii. Iar cel care o păstrează acolo este Festivalul Internațional Shakespeare. Și nu îmi este indiferent faptul că un foarte apreciat critic teatral din România considera încă din 2008 că Festivalul Shakespeare este opera vieții lui Emil Boroghină. Ceea ce în 1994 (anul când Emil Boroghină a fondat Festivalul Internațional Shaakespeare, n.red.) părea o utopie, un gând aproape nebunesc al unui ins în care a crezut un mănunchi restrâns de oameni, a devenit acum un eveniment cultural de rezonanță europeană la a cărui susținere și existență contribuie mult mai mulți.

Cristina Cruceru: Pe când o carte de amintiri, povestiri ș.a.m.d. scrisă de dumneavoastră și intitulată (de exemplu) De la corabia din… Corabia la… Lincoln Center din New York ?! De ce nu a apărut niciun volum de conversații cu Domnia Dumneavoastră, o personalitate, cum spuneam, europeană? Ați refuzat sau…?

Emil Boroghină: Pare aproape incredibil, parcă desprins dintr-o poveste, faptul că Teatrul Național din Craiova și-a prezentat, între anii 1991 și 2000, marile sale spectacole la aproape toate marile festivaluri internaționale de pe toate continentele lumii: în aproape toată Europa (Edinburgh, Avignon, Paris, Londra, Lisabona, Barcelona, Bruxelles, Amsterdam, Luxemburg, Roma, Milano, Viena și multe altele), în Orientul îndepărtat al Asiei, în Japonia, Coreea de Sud, Singapore. Adăugați și: Australia (la Melbourne), Africa (la Cairo), America de Sud (San Paolo), America de Nord (New York, Montreal). În acel adevărat deceniu de aur au fost97 de turnee care, dincolo de participarea propriu-zisă și care însemna o încununare, au adus Craiovei – așa cum menționați și dumneavoastră – 12 premii internaționale, unele de cea mai mare strălucire pentru întreg teatrul românesc.

Au fost mai multe personalități culturale românești care, încă de la mijlocul anilor *90, au susținut că această incredibilă experiență ar trebui să constituie obiectul unei analize atente, oferindu-se să ne ajute. Câțiva dintre aceștia au dispărut, dar a rămas o distinsă universitară clujeană, care mi-a propus, printre primii, o carte de dialoguri, la care cred că voi ajunge peste un an, după împlinirea a 80 de ani de viață, dacă, bineînțeles, voi mai trăi până atunci…

Nu vă ascund faptul că, după plecarea mea de la direcția teatrului, s-au hotărât unele reorganizări de spații, unele mutații, iar corespondența purtată cu directorii marilor festivaluri și tot ce era legat de turnee, depozitate în bibliorafturi, au fost scoase din camera de arhivă și mutate într-un loc neferit de ploaie și mucegai. M-am îngrozit și mi-a fost și îmi este și frică la gândul că voi ajunge la constatarea că aproape nimic nu mai poate fi salvat și că voi suferi mult timp din acest motiv.

M-ați întrebat de o carte de conversații… O să spun altceva. De mult timp, o mare admiratoare și prietenă a Naționalului din Craiova, cunoscutul critic de teatru Ludmila Patlanjoglu, lucrează la realizarea unui volum-album trilingv (în română, engleză și franceză) intitulat Silviu Purcărete&Emil Boroghină și Teatrul Național Craiova, pelerini în marele teatru al lumii, carte-document care ar urma să apără sub egida Editurii Institutului Cultural Român, apariția acestui album putând constitui un eveniment editorial excepțional.

Cristina Cruceru: Într-un interviu, ați afirmat că sunteți un nebun care trăiește din visuri! Ce visuri aveți acum? Și în ce faza de pregătire sunt proiectele dumneavoastră?

Emil Boroghină: Visul meu de acum este o reluare a unuia foarte vechi, acela de a contribui la deschiderea unui teatru de poezie în România. Primele strădanii în acest sens datează din perioada anilor *70, când am realizat și câteva spectacole de poezie, prezentate pe scena Teatrului de Păpuși din Craiova. Teatrul Poesis este ,probabil, ultimul mare obiectiv cultural al vieții mele. La capătul unei discuții purtate în urmă cu câțiva ani cu primarul de atunci al Craiova, doamna Lia Olguța Vasilescu, dialog privind instituirea unui excepțional proiect cultural Craiova, orașul Artelor și Poeziei, am sperat că visul meu ar putea deveni o realitate craioveană. Având însă în ultimii doi ani o rodnică colaborare cu Teatrul Nottara din București, care a realizat, în parteneriat cu Teatrul Național Marin Sorescu din Craiova, proiectul Glasurile patriei, glasurile istoriei, glasurile poeziei dedicat Centenarului Marii Uniri, cuprinzând recitalurile mele poetice Treptele Unirii și Sunt suflet în sufletul neamului meu – Limba română este patria mea, prezentate în România (Alba Iulia, Craiova, București), dar și la Paris, Bruxelles, Haga, Viena, Chișinău, Stockholm, Jerusalim, Cernăuți, Bălți și Cahul, am început să gândesc că Teatrul Poesis ar putea fi, în final, rodul unei colaborări Craiova-București. Ar fi minunat dacă aș putea trăi în 2019 sau în 2020 clipa împlinirii acestui vis!

Citeste si Recital Emil Boroghina la Bucuresti: “De la Ovidiu la Mihai Eminescu”

Share!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *