Există imagini care îți trezesc instant amintiri. O minge ridicată în aer, doi copii desculți, un teren improvizat și porți din câteva bețe. Nu e nevoie de gazon perfect sau de arbitri cu fluier. E fotbalul copilăriei, acela care se juca în curtea școlii, pe uliță sau pe maidanul din spatele blocului.
În copilărie, nu contau regulile FIFA și nici tabelele cu statistici. Conta doar cine strigă primul „eu sunt Hagi” sau „eu îl iau pe Ronaldo”. Mingea era uneori moale, alteori spartă și înfășurată cu bandă adezivă, dar jocul continua. Poarta putea fi două pietre, ghiozdane aruncate pe iarbă sau bețe înfipte în noroi. Erau cele mai corecte porți, pentru că erau împărțite de toți și apărate cu suflet.
De fapt, fotbalul copilăriei nu era despre victorie sau înfrângere. Era despre prietenie, joacă și libertate. Despre bucuria de a cădea în praf și de a te ridica râzând. Despre strigătele „e gol!” care răsunau până la lăsarea serii, când mamele strigau de la geam: „Hai în casă!”. Fotbalul acela era școala vieții, cu primele lecții despre spirit de echipă, despre rivalități trecătoare și despre bucuria de a împărți.
Astăzi, când fotbalul profesionist se joacă pe miliarde și fiecare greșeală e analizată la milimetru, e imposibil să nu ne fie dor de acele zile simple. Fotbalul copilăriei nu cerea bani, nu cerea echipamente, nu cerea nimic altceva decât o minge și câțiva prieteni. Și poate că tocmai în asta stă magia lui: era autentic, pur, nepătat.
