Înțelesesem într-o seară, în câteva secunde că ceea ce aveam eu nevoie era să-ți aud în sfârșit glasul, glas pe care nu-l cunoșteam până atunci. Am descoperit în el cele mai frumoase note, cel mai scump cântec. Înțelesesem că tremurul preferat era cel al vocii tale, cuvintele tale vibrându-mi încă în urechi. Înțelesesem că ceea ce credeam despre tine se adeverise și că nu erai așa cum restul lumii este. Am regretat clipele imediat următoare faptul că nu te-am privit în ochi, că nu ți-am analizat chipul care în mintea mea aparținea unui înger, unei ființe bune și frumoase.
Înțelesesem că vinovat nu era timpul, ci vinovată eram eu. Știu, în secundele acelea nici măcar nu mai știam că exist, uitasem de propria-mi existență. Înțelesesem că aveam nevoie de acest cutremur al inimii pentru a mă trezi din visele mele. Da, întreg trupul mi s-a zguduit, fiind parcă pătruns de toate stelele Universului. Atât de frumoase fuseseră acele câteva secunde ce s-au scurs între doi Oameni, Oameni care se cunoșteau atât de bine, deși nu știau mare lucru unul despre celălalt. Înțelesesem că am fost cam toantă sau timidă sau…nu știu. Acum nu pot decât să le scriu sperând că vor ajunge la acea inimă dragă și blândă.
Totuși, îmi pare tare rău că nu a avut loc o despărțire. Nu știu cum, dar ajunsesem dintr-un loc în altul fără să mai văd acel Om, fără să-i aflu ochii, fără să știu dacă era încântat sau nu, fără să aflu multe alte lucruri care chiar îmi sunt străine.
Da, multe lucruri pe care le scriu îmi sunt străine.
Stefania Dutu
În 3 minute poți să vezi și: Promit să mă îndrăgostesc de tine!
VIDEO! Idila dintre antrenor și jucătoare s-a oficializat!
