Nu jucătorii străini sunt problema fotbalului românesc. Problema e că prea des străinul mediocru primește minute, răbdare și scuze, în timp ce juniorul român așteaptă pe bancă să nu greșească.
Fotbalul românesc are o relație ciudată cu propriul viitor. Îl invocă mereu, îl pune pe afiș, îl folosește în conferințe, dar când vine momentul să-l bage pe teren, se uită repede spre un străin adus în grabă. Nu neapărat mai bun. Nu neapărat mai pregătit. Doar mai comod.
Aici se rupe ceva. Nu în ideea că jucătorii străini n-ar avea loc în România. Ar fi absurd. Un campionat sănătos are nevoie de competiție, de experiențe diferite, de profesioniști veniți din alte școli. Dar când ajungi să preferi constant străinul mediocru în locul juniorului propriu, problema nu mai e sportivă. E de mentalitate.
Juniorul român nu pierde mereu lupta cu valoarea. De multe ori, pierde lupta cu frica. Frica antrenorului de a risca. Frica patronului de a pierde două puncte. Frica directorului sportiv de a explica de ce un copil de 18 ani a greșit o pasă. În România, tânărul trebuie să fie matur înainte să fie lăsat să crească.
Fotbalul românesc își declară iubirea pentru tineri, apoi îi ține pe bancă
Regula U21 a fost gândită ca o corecție. În sezonul 2025-2026, echipele din SuperLigă au fost obligate să aibă permanent pe teren cel puțin un jucător născut începând cu 1 ianuarie 2004. FRF a comunicat că, în acel sezon, au evoluat 108 jucători U21, cu 72 de goluri și 50 de pase decisive.
Cifrele par bune. Și, într-o anumită măsură, chiar sunt. Ele arată că tinerii nu sunt doar decor regulamentar. Pot produce, pot decide, pot contribui. Problema reală e că regula împinge cluburile spre un minim obligatoriu, nu neapărat spre o cultură a curajului.
Aici apare paradoxul. Regula U21 a ajutat fotbalul românesc, dar l-a și demascat. Pentru că multe cluburi nu se întreabă cum pot juca natural cu trei-patru tineri, ci cum pot supraviețui regulamentului cu unul singur. Iar acel unul devine deseori piesă de schimb, nu proiect de dezvoltare.
Regula U21 a deschis ușa, dar n-a schimbat frica
În mod normal, regula U21 ar trebui să fie o ușă deschisă. În realitate, la multe echipe, ea devine o ușă întredeschisă, ținută cu piciorul. Antrenorul pune titularul eligibil, dar de multe ori își construiește tot planul în jurul fricii: ce fac dacă se accidentează? Pe cine mai am pe bancă? Cum acopăr regula?
De aici apare situația aproape comică, dar foarte românească: un club poate ține încă trei-patru juniori pe bancă nu pentru că are încredere în ei, ci pentru că trebuie să fie acoperit regulamentar. Nu sunt acolo ca soluții reale. Sunt acolo ca asigurare. Ca roată de rezervă.
Asta nu înseamnă creștere. Înseamnă administrarea fricii. Iar frica nu produce fotbaliști. Produce calcule, improvizații și schimbări făcute cu ochii pe regulament, nu pe dezvoltarea jucătorului.
Imaginea lui Ștefan Baiaram pe bancă, în 2020, spune mai mult decât multe discursuri despre juniori. Atunci era încă un tânăr care aștepta minute. Azi este una dintre dovezile că, atunci când un club oferă credit real, nu doar minute de regulament, juniorul poate deveni capital sportiv și financiar. Baiaram nu contrazice editorialul. Îl confirmă: excepțiile apar acolo unde cineva are curaj să aștepte.
Ceea ce lipsește e curajul de a transforma obligația în strategie. Să spui: nu joc cu un junior pentru că mă obligă regula, joc cu trei pentru că asta e direcția clubului. Unul greșește, altul crește, al treilea prinde ritm. Așa se construiește. Nu bifând o condiție, ci asumând o idee.
Străinul mediocru primește timp, juniorul român primește verdict
În fotbalul nostru, străinul mediocru beneficiază de un lux pe care juniorul român îl primește rar: timp. Dacă vine din alt campionat, i se caută justificări. Are nevoie de adaptare. Nu știe limba. Nu cunoaște stilul. Are nevoie de pregătire. Are nevoie de meciuri.
Juniorul român, în schimb, intră pe teren cu verdictul pregătit. Dacă greșește două mingi, se spune că nu e gata. Dacă pierde un duel, se spune că nu are forță. Dacă ratează o ocazie, se spune că nu are sânge rece. I se cere să demonstreze imediat maturitatea pe care alții au voie să o construiască în timp.
Pare evident că aici nu mai vorbim doar despre selecție. Vorbim despre încredere. Un străin modest poate juca cinci-șase meciuri până „se vede ce e cu el”. Un junior crescut în club poate fi tras pe linie moartă după 60 de minute slabe.
Și atunci de ce ne mirăm că nu producem? De ce ne mirăm că la 21 de ani unii jucători români încă par cruzi? Dacă un fotbalist tânăr nu primește meciuri reale, presiune reală și continuitate reală, nu are cum să devină fotbalist matur doar din antrenamente și promisiuni.
În Balcani, copilul talentat devine proiect, nu problemă
Comparația cu spațiul ex-iugoslav doare tocmai pentru că e aproape de noi. Croația, Serbia, Slovenia, Bosnia nu au avut nevoie să inventeze fotbalul. Au înțeles ceva simplu: dacă nu poți concura financiar cu Vestul, concurezi prin formare. Crești, vinzi, reinvestești. Și, mai ales, ai curajul să-i dai copilului minute înainte să devină produs vandabil.
Dinamo Zagreb rămâne exemplul cel mai cunoscut. CIES Football Observatory a inclus clubul croat între academiile importante ale lumii în analiza din 2025, alături de nume precum Benfica, Barcelona, River Plate și Ajax. Nu e romantism balcanic. E model de lucru.
Diferența nu stă doar în talent. Să nu ne mințim comod. România are copii talentați. Problema e traseul. La noi, juniorul ajunge prea des într-un spațiu în care nimeni nu vrea să plătească prețul creșterii lui. Toți vor jucătorul gata făcut, dar foarte puțini acceptă procesul care îl face gata.
În fostul spațiu iugoslav, greșeala tânărului e parte din investiție. La noi, greșeala tânărului devine argument împotriva lui. Acolo, clubul știe că un copil bun trebuie împins, expus, testat. La noi, de multe ori, el trebuie protejat atât de mult încât ajunge să nu mai joace.
Nu importurile sunt boala, ci lipsa de curaj
Fotbalul românesc nu are o problemă cu străinii. Are o problemă cu străinul mediocru folosit ca scuză pentru lipsa de curaj. Are o problemă cu antrenorii care spun că vor tineri, dar îi folosesc doar cât cere regulamentul. Are o problemă cu patronii care cer profit din transferuri, dar nu acceptă răbdarea necesară pentru a produce valoare.
Regula U21 a fost necesară. Fără ea, probabil mulți juniori nici nu ar fi mirosit SuperLiga. Dar regula nu poate ține loc de viziune. Ea poate forța ușa, nu poate construi casa. Poate obliga clubul să folosească un tânăr, dar nu-l poate obliga să creadă în el.
Până când juniorul român nu va fi tratat ca proiect, nu ca risc, vom continua să importăm fotbaliști corecți, modești, interschimbabili, în timp ce ai noștri vor aștepta cuminți pe bancă. Și ne vom mira, din doi în doi ani, că naționalele de tineret nu produc destul, că piața nu vinde destul, că nivelul nu crește destul.
Nu se rupe fotbalul nostru pentru că vin străini. Se rupe pentru că prea des vine un străin mediocru și primește exact ce nu primește copilul crescut aici: încredere. Iar fără încredere, niciun junior nu devine fotbalist. Devine doar încă o promisiune pe care fotbalul românesc o invocă frumos și o abandonează discret.
