Drumul spre Giulești începe altfel când ești oltean și mergi la Rapid – Universitatea Craiova printr-un București care, cu fiecare stație de metrou, se îmbracă tot mai apăsat în vișiniu. Nu intri doar într-un stadion. Intri într-un teritoriu.
Îl simți de la metrou, de la primele grupuri care cântă, de la primele priviri și până la tribunele care par că vin peste teren. Pentru un craiovean, fie el și mutat de câțiva ani în București, experiența are ceva straniu. Nu e neapărat frică. E mai degrabă senzația că ai intrat în filmul altora și că trebuie să-ți joci rolul cât mai discret, ca un figurant care știe foarte bine că nu aparține decorului.
Am fost doi olteni în drumul spre stadion. Nu singuri pe lume, dar aproape singuri într-o mare care se colora de la o stație la alta. Plecarea a fost de la Piața Muncii, iar traseul spre Giulești a început să capete repede sunet de peluză. În metrou au apărut rapidiștii. Mulți. Veseli. Gălăgioși. Cu euforia aceea de oameni care nu merg la meci, ci se întorc acasă.
Un grup de rapidiști a cântat aproape tot drumul. Nu conta exact de unde veneau, nici cum își spuneau. Conta că vagonul nu mai semăna cu un mijloc de transport, ci cu o peluză în mișcare, prinsă pentru câteva zeci de minute sub București. Iar noi, printre ei, ne-am trezit că vorbim mai rar și mai atent. Ba chiar ne-am ferit, instinctiv, să nu ne scape prea tare perfectul simplu.
Să nu zicem, Doamne ferește, „văzurăm”, „plecarăm” sau „ajunserăm” exact când în jurul nostru toată lumea era cu Rapidul.
Când auzi „Știința Craiova” din vocea rapidiștilor
La Ștefan cel Mare, stația pe care orice microbist o leagă de Dinamo, repertoriul s-a schimbat pentru câteva secunde. Câinii roșii au primit și ei partea lor de „salutări”, în stilul clasic al rivalităților bucureștene. A fost unul dintre acele momente în care îți dai seama că Bucureștiul fotbalistic are harta lui secretă, cu granițe, ironii și vechi dușmănii pe care metroul le traversează fără să le stingă.
Apoi metroul a mers mai departe, spre Crângași. Acolo, vișiniul nu mai era doar culoare. Era atmosferă. Era teritoriu. Era semnalul că meciul începuse deja, cu mult înainte ca mingea să fie pusă la centru.
Când am ieșit din stație, rapidiștii au început să scandeze și numele Craiovei. Nu în sensul în care ai vrea să-l auzi, evident. Era varianta de galerie, cu rimă, cu folclor de stadion și cu tot pachetul inclus.
Pentru o clipă, sângele de oltean clocotește. Nu mult. Atât cât să-ți amintești cine ești, de unde vii și cu cine ții. După care te calmezi repede, pentru că ești în Crângași, printre tricouri vișinii, și înțelepciunea începe cu un pas puțin mai grăbit spre stadion.
Asta e partea pe care televizorul nu o poate da. La televizor vezi meciul. De pe drum, îl simți înainte să înceapă. Îl simți în vagon, în cântece, în glume, în felul în care un oraș își împinge oamenii spre stadion ca pe un râu care știe singur unde trebuie să ajungă.
Giuleștiul, stadionul care stă pe tine
Giuleștiul are ceva ce nu se poate explica doar prin capacitate sau arhitectură. Este intim. Tribunele sunt aproape. Zgomotul nu se risipește. Cântecele nu urcă spre cer, ci par că se lovesc de gazon și se întorc înapoi peste tine.
La Craiova, atmosfera de pe „Ion Oblemenco” are momente uriașe, mai ales când Peluza Nord trage stadionul după ea. Dar Giuleștiul are alt mecanism. Acolo cântă mai mult stadionul, nu doar o bucată din el. Nu e obligatoriu mai frumos. E altfel. Mai strâns. Mai apăsător. Mai greu de ignorat.
Pentru Universitatea Craiova, venită după eliminarea dureroasă din Europa League și după discuțiile despre programul din Conference League, deplasarea din Giulești nu era doar un meci de campionat. Era primul test într-un loc unde nu prea ai timp să-ți oblojești rănile.
La masa presei, în mijlocul unei mări vișinii
În Giulești masa presei nu te izolează complet de stadion. Nu ești undeva deasupra, într-un acvariu rece, de unde privești meciul ca pe un dosar. Ești acolo, în mijlocul oamenilor. Înconjurat.
Iar dacă ești oltean, lucrurile devin și mai complicate.
Când atacă Rapid, în jurul tău se ridică stadionul. Când atacă Universitatea Craiova, în tine se ridică altceva, dar trebuie să rămână acolo. Nu poți să sari. Nu poți să te bucuri prea tare. Nu poți nici să arăți prea multă supărare când lucrurile merg prost pentru ai tăi.
Ești jurnalist, deci ar trebui să fii obiectiv. Dar niciun jurnalist nu se naște fără memorie. Fără copilărie. Fără oraș. Fără echipa pe care a iubit-o înainte să învețe să scrie despre fotbal.
Așa că rămâi impasibil pe cât poți. Îți notezi fazele, urmărești schimbările, citești meciul. Dar undeva, înăuntru, fiecare ocazie a Craiovei se simte altfel decât o simplă ocazie.
De ce un astfel de drum spune mai mult decât scorul
Un Rapid – Craiova nu este doar despre rezultat. Este despre cum se întâlnesc două lumi de fotbal. Rapidul are ritualul lui, cartierul lui, drumul lui spre stadion. Craiova are povestea ei, orgoliul ei, așteptarea că trebuie să fie mereu mai sus, mai tare, mai aproape de trofee.
Înaintea meciului, la Craiova se vorbea despre portari, despre cine trebuie să apere între Laurențiu Popescu și Răzvan Sava, după ce tribuna și-a ales deja favoritul înainte de Rapid – Craiova. Se vorbea despre plecarea lui Anzor Mekvabishvili, despre transferuri, despre presiunea de pe Filipe Coelho și despre felul în care echipa trebuie să-și revină după Erevan.
Dar în Giulești, înainte de orice analiză, simți fotbalul în forma lui brută: oameni care vin împreună, cântă împreună, se enervează împreună și fac dintr-un meci o seară de trib.
Pentru un oltean prins printre ei, experiența e un amestec de admirație și disconfort. Admiri atmosfera. Admiri energia. Admiri felul în care stadionul respiră împreună cu echipa. Dar, în același timp, știi că nu e locul tău. Nu complet. Nu în seara aia.
Locul tău rămâne undeva în alb-albastru, chiar dacă pentru două ore ai mers prin București înconjurat de vișiniu.
Și poate tocmai de asta astfel de meciuri merită povestite. Pentru că fotbalul nu se termină la scor, la posesie sau la xG. Fotbalul e și drumul cu metroul, cântecul din vagon, perfectul simplu ținut sub cheie, pasul grăbit prin Crângași, tribuna care te apasă și sentimentul acela ciudat că ești intrus, martor și suporter în același timp.
