Mihai Rotaru a avut, în vară, o frază foarte bună atunci când a vorbit despre posibilul sprijin al Primăriei pentru Academia Universității Craiova: „Sunt copiii Craiovei, ce-s copiii mei?”. Era o formulare puternică, ușor de înțeles și greu de respins emoțional. Cine poate spune, într-un oraș ca Bănia, că juniorii care poartă tricoul Științei nu sunt și copiii Craiovei?
Doar că, citită acum, fraza are și o parte care zgârie: „ce-s copiii mei?”. Pentru că Universitatea Craiova este clubul condus de Mihai Rotaru. Academia este parte din clubul condus de Mihai Rotaru. Regulile, oamenii, organigrama, schimbările, promisiunile și criteriile sunt toate, direct sau indirect, sub responsabilitatea proiectului pe care el îl conduce.
Doar că aceeași frază se întoarce acum ca o întrebare mult mai apăsătoare. Dacă sunt copiii Craiovei atunci când clubul cere sprijin public, nu sunt tot copiii Craiovei și când Academia intră în al doilea scandal în doar câteva zile?
3minute.net a scris deja despre scandalul de la U13, comunicatul dur al Universității Craiova și schimbarea lui Bogdan Budescu. Înainte, apăruse și episodul de la U15, cu echipa scoasă de pe teren în meciul cu Steaua, un caz care a ridicat întrebări despre felul în care adulții din jurul copiilor înțeleg rolul unei Academii.
Acum, discuția nu mai este doar despre un antrenor, un părinte, un meci sau o grupă. Discuția devine despre bani, responsabilitate și reguli.
Ce spunea Rotaru despre banii Primăriei
În iunie, 3minute.net a publicat articolul Cum justifică Mihai Rotaru banii publici ceruți Primăriei: „Sunt copiii Craiovei, ce-s copiii mei?”. Patronul Universității Craiova încerca atunci să separe discuția despre echipa mare de discuția despre centrul de copii și juniori.
Rotaru spunea că Universitatea Craiova are aproximativ 350 de copii în Academie și că doar o mică parte dintre ei vor ajunge la performanță. Restul, susținea el, trebuie priviți și ca parte a unei componente sociale: copii trimiși la sport, ținuți într-un mediu organizat, formați prin disciplină și competiție.
Numai că aici nu vorbim despre o academie abstractă, plutind undeva deasupra clubului. Vorbim despre Academia Universității Craiova, adică despre o structură aflată în proiectul controlat de Rotaru. Dacă acolo apar acuzații, conflicte, favorizări recunoscute generic de club și schimbări de antrenori, responsabilitatea nu poate coborî doar până la ultimul om din staff. Ea urcă, inevitabil, spre vârful clubului.
Argumentul are logică. Fotbalul, la nivel de copii, nu este doar business. Este și educație, sănătate, comunitate, apartenență. Într-un oraș care trăiește cu Universitatea Craiova în sânge, ideea că administrația locală poate sprijini sportul juvenil nu este, în sine, absurdă.
Dar exact aici apare problema.
Dacă intră bani publici, intră și obligații publice
O Academie finanțată sau sprijinită, chiar și parțial, din bani publici nu mai poate funcționa doar după logica internă a clubului. Nu mai ajunge să spui „știm noi ce facem”. Nu mai ajunge să promiți metodologie, organigramă și reorganizare. Dacă în discuție apar bani ai orașului, atunci orașul are dreptul să ceară criterii clare.
Nu neapărat numele copiilor. Nu detalii personale. Nu expunerea minorilor. Acolo trebuie maximă protecție.
Dar criteriile trebuie să fie vizibile:
- cum sunt evaluați copiii;
- cine decide promovările și excluderile;
- cum sunt gestionate reclamațiile părinților;
- ce reguli au antrenorii în relația cu familiile;
- ce se întâmplă când apar acuzații de favorizare;
- cine verifică dacă metodologia promisă chiar se aplică.
Pentru că o Academie nu se apără prin tăcere, ci prin reguli. Iar regulile bune nu protejează doar clubul. Protejează copiii, părinții corecți și antrenorii care își fac meseria fără să intre în jocuri de influență.
Comunicatul Craiovei schimbă nivelul discuției
Universitatea Craiova a transmis, după ancheta GSP, un comunicat cu formulări foarte dure: „zero toleranță”, „zero compromisuri”, „zero favoritisme”. Clubul a spus că a descoperit situații în care unii copii au fost favorizați fie în schimbul unor avantaje oferite unor membri ai corpului tehnic, fie ca urmare a presiunilor și amenințărilor exercitate de familii.
Acesta este punctul care schimbă tot. Nu mai vorbim doar despre acuzațiile unei mame sau despre un articol de presă. Vorbim despre un club care spune public că a identificat probleme reale și că a luat măsuri.
Foarte bine că le-a luat. Dar întrebarea următoare vine firesc: cum se asigură Universitatea Craiova că asemenea situații nu se repetă?
Pentru că, dacă Academia este prezentată ca un proiect al orașului, nu doar al clubului, atunci răspunsul nu poate fi doar intern. El trebuie să fie credibil și pentru părinți, și pentru suporteri, și pentru comunitatea care ar putea fi chemată, direct sau indirect, să susțină financiar acest proiect.
„Copiii Craiovei” nu pot fi argument doar când se cer bani
Formula lui Mihai Rotaru a fost inspirată, dar trebuie citită complet: „Sunt copiii Craiovei, ce-s copiii mei?”. Prima parte deschide ușa spre sprijin public. A doua parte ridică problema asumării. Pentru că, juridic, administrativ și sportiv, copiii nu sunt ai lui Rotaru. Dar Academia în care sunt legitimați este în clubul pe care Rotaru îl conduce.
De aceea, fraza nu poate fi folosită doar într-o singură direcție. Nu poate fi argument pentru sprijin public, dar nu și pentru control, transparență și standarde.
Dacă sunt copiii Craiovei, atunci Craiova are dreptul să știe că acei copii sunt evaluați corect. Are dreptul să știe că un copil bun nu pierde locul pentru că părinții lui nu au influență. Are dreptul să știe că un copil mai slab nu este împins artificial înainte pentru că cineva a făcut presiuni. Are dreptul să știe că antrenorii nu sunt lăsați singuri într-un sistem în care părinții pot deveni, uneori, mai puternici decât criteriul sportiv.
Iar Rotaru nu poate fi doar omul care cere ca orașul să privească Academia ca pe o investiție socială. Trebuie să fie și omul care răspunde pentru felul în care acea Academie este curățată, controlată și făcută credibilă.
Și are dreptul să știe că banii, dacă vor veni vreodată dinspre Primărie spre Academie, nu intră într-o zonă tulbure.
Primăria trebuie să fie atentă
Nu spunem că Primăria Craiova nu trebuie să sprijine sportul juvenil. Dimpotrivă, orașul are nevoie de sport, de copii activi, de terenuri, de competiții și de infrastructură. Problema este alta: orice sprijin public pentru Academia unui club privat trebuie legat de reguli foarte clare.
Nu de simpatie. Nu de presiune populară. Nu de faptul că Universitatea Craiova este iubită de oraș. Iubirea pentru Știința nu poate ține loc de mecanism de control.
Dacă Primăria ajută, trebuie să știe exact ce finanțează. Câte grupe, câți copii, ce costuri, ce obiective, ce criterii de selecție, ce raportare, ce obligații are clubul și ce beneficii rămân pentru comunitate.
Pentru că există și partea de business. Dacă un copil crescut cu sprijin public ajunge fotbalist de milioane, banii de transfer intră în club, nu în bugetul orașului. Nu înseamnă automat că sprijinul este greșit, dar înseamnă că regulile trebuie scrise înainte, nu explicate după.
Academia Craiovei are nevoie de mai mult decât comunicate
Mihai Rotaru a pornit o reorganizare serioasă a Academiei, cel puțin la nivel de discurs și organigramă. 3minute.net a scris despre modelul Dinamo Zagreb / La Masia pe care Craiova încearcă să-l adapteze. Au venit specialiști străini, s-a vorbit despre metodologie și despre o construcție nouă.
Dar o reconstrucție nu se vede doar în nume puse în organigramă. Se vede în felul în care sunt gestionate crizele. Se vede în cum sunt protejați copiii. Se vede în cum sunt ținuți părinții departe de decizia tehnică. Se vede în cum un antrenor știe că nu poate fi vulnerabil la presiuni, cadouri sau relații.
Comunicatul Universității Craiova este necesar. Poate chiar binevenit. Dar nu este suficient.
După două scandaluri în câteva zile, Academia are nevoie de un set de răspunsuri mai clare decât „zero toleranță”. Are nevoie să arate cum arată această toleranță zero în practică.
Pentru că, până la urmă, „copiii Craiovei” nu sunt doar o formulă bună pentru o discuție despre bani. Sunt copii reali. Cu părinți reali. Cu vise reale. Cu riscul real de a fi prinși într-un sistem în care adulții uită prea repede pentru cine există, de fapt, Academia.
