Din seria „Cine a condus fotbalul nostru?” – episodul 2 din 4
Citește episodul 1: Cine a condus fotbalul nostru înainte de 1989. Ștefan Andrei și Craiova Maxima
După Revoluție, statul a încetat să mai fie patronul unic al fotbalului românesc. Puterea nu a dispărut însă odată cu partidul. S-a fragmentat și a ajuns în mâna președinților de club, a oamenilor de afaceri și a conducătorilor capabili să transforme relațiile personale într-o monedă mai valoroasă decât banii.
Această lume a primit un nume care a supraviețuit tuturor dezmințirilor: „Cooperativa”.
Fotbalul nu mai era condus de ministere, ci de rețele
Cluburile anilor ’90 nu aveau stabilitatea financiară a unor companii adevărate. Multe depindeau de administrațiile locale, de sponsori temporari și de abilitatea conducătorilor de a negocia supraviețuirea.
În acel sistem, punctele puteau deveni datorii. Un ajutor oferit astăzi trebuia întors peste câteva luni. Relațiile cu arbitrii, conducătorii federali și celelalte cluburi puteau conta aproape cât valoarea lotului.
Nu trebuie presupus că fiecare rezultat era stabilit dinainte. Exista însă, potrivit numeroaselor relatări și mărturii apărute ulterior, un sistem de convenții și reciprocități.
Jean Pădureanu, „Lordul” sistemului
Jean Pădureanu a devenit figura emblematică a acestei epoci. A reușit să țină Gloria Bistrița în prima ligă timp de peste două decenii, deși clubul nu avea forța financiară și publicul marilor echipe.
Performanța administrativă a fost incontestabilă. La fel de puternică a rămas însă reputația lui de arhitect al „Cooperativei”.
Gheorghe Ștefan, „Pinalti”, avea să recunoască existența unui sistem și a unor convenții cunoscute inclusiv de jucători. Tocmai această logică făcea rețeaua greu de demonstrat meci cu meci: nu era nevoie ca aceeași persoană să comande totul. Era suficient ca participanții să știe ce datorii au și când trebuie întoarse.
Cum a ajuns Craiova în această lume
Craiova nu a rămas în afara sistemului. Perioada lui Gigi Nețoiu a legat clubul de una dintre cele mai influente zone ale fotbalului românesc.
Nețoiu a adus bani, jucători și o anumită stabilitate. Dar Universitatea nu mai era o instituție construită în jurul orașului și al unei strategii pe termen lung. Devenise dependentă de omul care controla resursele și relațiile.
Atât timp cât interesele patronului și ale clubului mergeau în aceeași direcție, construcția părea solidă. Când direcțiile s-au despărțit, s-a văzut cât de fragilă era.
Plecarea care a golit Craiova
În 2002, Gigi Nețoiu a plecat spre Dinamo. Odată cu el, un grup important de fotbaliști a făcut același drum: Dan Alexa, Flavius Stoican, Ovidiu Burcă, Cosmin Bărcăuan, Cornel Frăsineanu, Ștefan Grigorie și alți jucători.
Dincolo de numărul exact, efectul a fost limpede: Craiova a fost golită de o parte importantă a lotului.
Acesta este paradoxul epocii Nețoiu. Omul care conectase Universitatea la sistem a demonstrat, prin plecare, că puterea nu aparținea clubului. Îi aparținea lui.
Craiova nu controla rețeaua. Era unul dintre nodurile ei.
Dinel Staicu și tranziția spre patronul total
După plecarea lui Nețoiu, clubul a ajuns la Dinel Staicu. A fost o perioadă de tranziție între fotbalul de rețea și modelul în care un singur finanțator devenea centrul întregului univers al clubului.
În 2005, Universitatea a ajuns la Adrian Mititelu. Din acel moment, Craiova nu a mai fost doar dependentă de banii unui proprietar. Clubul a început să fie identificat complet cu persoana sa, cu disputele sale și cu modul său de a lua decizii.
„Cooperativa” pierdea treptat teren. În locul ei apărea patronul-împărat.
Episodul anterior: Ștefan Andrei, statul-patron și Craiova Maxima
Urmează: Adrian Mititelu și epoca patronului-împărat.
