În 2013, dacă făceai un sondaj sentimental pe străzile Craiovei, probabil că Adrian Mititelu pornea cu un avantaj uriaș. Pentru mulți suporteri, FCU era echipa care părea să ducă mai departe firul vechii Universitatea Craiova, în timp ce proiectul CSU era privit cu suspiciune, ca o construcție politică, împinsă de autorități și greu de acceptat de o parte importantă a Olteniei fotbalistice.
După 13 ani, raportul de forțe s-a inversat aproape complet.
Universitatea Craiova a lui Mihai Rotaru a câștigat eventul, a readus titlul în Bănie după 35 de ani, a cucerit trofee, a jucat constant în play-off, a ajuns în Europa și a umplut stadionul. FCU Craiova, proiectul lui Adrian Mititelu, a ajuns între dezafilieri, retrogradări, datorii, conflicte și stadioane tot mai goale.
Aceasta nu este doar povestea unei rivalități locale. Este comparația dintre două modele de management.
Adrian Mititelu: clubul ca proprietate personală
Una dintre cele mai cunoscute declarații ale lui Adrian Mititelu rezumă perfect filosofia sa de conducere: „Echipa asta e a mea şi a copiilor copiilor copiilor copiilor copiilor mei.” Mesajul era limpede: clubul nu era o instituție a comunității, ci o proprietate personală, transmisibilă în familie.
Această viziune a avut susținători, mai ales într-o perioadă în care Mititelu era perceput de mulți drept omul care se lupta cu sistemul pentru Craiova. Dar, pe termen lung, ea a devenit o limită majoră.
Un club precum Universitatea Craiova nu poate fi doar al unui om. Poate avea patron, acționar, finanțator sau administrator, dar simbolic aparține orașului, suporterilor, istoriei și comunității. Aici Mihai Rotaru a înțeles mai bine mecanismul emoțional al Băniei.
Rotaru deține clubul, îl finanțează și îl conduce, dar a lăsat impresia că Universitatea Craiova este împărțită cu oamenii. A pus suporterul în centrul discursului și al proiectului. Nu întâmplător, clubul a afirmat încă de la revenirea în fotbal că obiectivul principal este „reînvierea spiritului alb-albastru” și „redarea demnității și mândriei suporterilor olteni”.
Diferența este esențială: Mititelu a spus „echipa este a mea”. Rotaru a construit imaginea unei echipe care aparține Craiovei.
Lupta pentru identitate, primul mare punct câștigat de Rotaru
În Craiova, identitatea nu este un detaliu administrativ. Este totul. Numele, stema, imnul, culorile și legătura cu vechea Știința au contat enorm în războiul dintre cele două proiecte.
Mihai Rotaru a câștigat, pas cu pas, această bătălie simbolică și juridică. Universitatea Craiova a obținut dreptul de a folosi numele, stema istorică și elementele de identitate care o leagă de clubul tradițional. În schimb, proiectul lui Adrian Mititelu a pierdut teren în această zonă, fiind obligat să funcționeze fără cele mai puternice simboluri ale vechii Universitatea.
La fel de important, Rotaru a atras lângă proiect fostele glorii ale clubului, inclusiv oameni asociați cu Craiova Maxima. Într-un oraș în care memoria fotbalistică este aproape sacră, acest lucru a contat enorm.
Mititelu a rămas cu discursul revendicării. Rotaru a câștigat infrastructura simbolică.
Suporterii: de la ostilitate la sold-out
În 2013, proiectul lui Rotaru pornea dintr-o poziție extrem de complicată. CSU era privită de mulți ca o echipă artificială, impusă de sus, fără legătură reală cu peluza și cu suporterul tradițional. La promovarea din 2014, atmosfera de pe vechiul „Ion Oblemenco” era departe de imaginea unui club care domină orașul.
Dar timpul a lucrat în favoarea celui care a construit.
Universitatea Craiova a început să adune rezultate, să joace constant sus, să intre în play-off, să câștige Cupe ale României, să prindă Europa și, în cele din urmă, să ia eventul. În paralel, FCU s-a zbătut între conflicte, instabilitate, retrogradări și noi probleme administrative.
A apărut și o generație nouă de suporteri. Cei care în 2013 aveau 8, 9 sau 10 ani au acum peste 20. Pentru ei, Universitatea Craiova este echipa care a umplut stadionul, care a câștigat trofee, care a jucat în Europa și care a adus titlul în oraș. Mulți dintre acești tineri nu au trăit direct perioada în care Mititelu domina afectiv Craiova fotbalistică.
Așa se schimbă hegemonia: nu doar prin procese, ci prin timp, performanță și obișnuință emoțională.
Performanța: trofee versus colapsuri
Comparația sportivă este dură pentru Adrian Mititelu.
Universitatea Craiova a lui Mihai Rotaru are în această perioadă trei Cupe ale României și un titlu de campioană. A fost aproape permanent în play-off, s-a bătut la primele locuri, a mers în preliminarii europene și a ajuns în faza principală din Conference League.
FCU Craiova, în schimb, are în dreptul ultimilor ani retrogradări, excluderi, datorii și instabilitate. Echipa lui Mititelu a avut momente bune, a produs jucători interesanți și a păstrat o bază de suporteri fideli, dar nu a reușit să construiască performanță durabilă.
Rotaru a transformat contestarea inițială în autoritate sportivă. Mititelu a transformat capitalul emoțional inițial într-o lungă serie de lupte pierdute.
Management financiar: club modern versus finanțare de avarie
Aici apare poate cea mai clară diferență dintre cei doi.
Mihai Rotaru a construit Universitatea Craiova pe mai multe surse de venit: drepturi TV, sponsorizări, ticketing, merchandising, bani europeni și transferuri de jucători. Clubul a vândut bine fotbaliști precum Alexandru Mitriță, Valentin Mihăilă, Andrei Ivan, Vladimir Screciu, Alexandru Băluță sau Bogdan Vătăjelu, apoi a reinvestit.
Craiova a devenit unul dintre puținele cluburi din Superliga care plătesc sume importante pentru transferuri, într-un campionat în care mulți preferă jucătorii liberi de contract. Asta înseamnă planificare, circuit financiar și ambiție sportivă.
Adrian Mititelu a mers mult mai mult pe modelul finanțării personale. A spus în mai multe rânduri că a investit sume uriașe din banii proprii, inclusiv în jurul a 20 de milioane de euro. Dar tocmai acest lucru arată vulnerabilitatea modelului: când clubul depinde prea mult de un singur om, orice blocaj al acelui om devine blocajul clubului.
FCU nu a avut bani europeni importanți, nu a avut aceeași forță de sponsorizare, nu a construit aceeași rețea comercială și nu a reușit să transforme transferurile în motor de dezvoltare. Cazul Florin Costea rămâne simbolic: când a existat o ofertă importantă, de milioane de euro, jucătorul nu a fost vândut la momentul oportun, iar clubul a ratat o șansă financiară majoră.
Rotaru a tratat clubul ca pe o companie sportivă. Mititelu l-a tratat prea des ca pe o luptă personală.
Sponsori, imagine și credibilitate
Un alt detaliu spune multe. FCU Craiova a jucat ani la rând cu „Ediție Specială” pe piept, numele ziarului patronat de Adrian Mititelu. Era o imagine aproape perfectă a unui club închis în universul propriului finanțator.
Universitatea Craiova, în schimb, a atras sponsori reali și vizibili: Sticky, Betano, Superbet și alți parteneri comerciali. Această diferență nu ține doar de bani, ci de credibilitate.
Sponsorii vin acolo unde există imagine, public, stabilitate și perspectivă. Iar în timp, faptul că Rotaru a reușit să aducă branduri importante lângă club a consolidat impresia unui proiect profesionist.
Salariile și riscul colapsului
Mititelu a avut perioade în care a oferit salarii foarte mari unor jucători importanți, precum Dorel Stoica, frații Costea sau Ionuț Șoavă. Problema nu a fost ambiția, ci sustenabilitatea. Când veniturile nu pot susține contractele, clubul intră inevitabil în dezechilibru.
Rotaru a fost mai atent la echilibru. Nu a fost un patron fără greșeli, dar a păstrat clubul într-o zonă de stabilitate. A vândut, a cumpărat, a investit și a ținut Universitatea Craiova conectată la performanță fără să o ducă în colaps.
În fotbal, salariile mari pot cumpăra pe termen scurt calitate. Dar doar disciplina financiară cumpără timp. Iar timpul a fost marele aliat al lui Rotaru.
Eventul, lovitura de grație în războiul pentru Craiova
Eventul din 2026 nu este doar un succes sportiv. Este un moment de validare istorică pentru proiectul lui Mihai Rotaru.
În 2013, echipa sa era contestată, ironizată, numită de adversari „CSU” sau „CraiOlguța” și privită ca un corp străin în fotbalul craiovean. În 2026, aceeași echipă a adus titlul, Cupa României și bucuria cea mare pe „Ion Oblemenco”.
Aceasta este transformarea fundamentală. Rotaru a pornit din defensivă și a ajuns în poziția de hegemon. Mititelu a pornit cu un capital afectiv uriaș și a ajuns într-o poziție marginală.
În acest moment, este greu de imaginat cum Adrian Mititelu ar mai putea recâștiga statutul de număr unu în Craiova fotbalistică. Nu imposibil în teorie, pentru că fotbalul trăiește din emoții și răsturnări. Dar, realist, distanța este uriașă.
Universitatea Craiova are trofee, stadion plin, identitate oficială, generație nouă de suporteri, sponsori, bani, academie și perspectivă. FCU are mai ales trecut, rană, discurs și loialitatea unei părți tot mai restrânse a publicului.
Două modele, un verdict
Comparația dintre Mihai Rotaru și Adrian Mititelu nu este doar despre cine a avut dreptate într-un conflict de identitate. Este despre cum se conduce un club.
Mititelu a personalizat excesiv Universitatea. A confundat de multe ori dragostea pentru club cu dreptul absolut asupra clubului. A luptat, a cheltuit, a rezistat, dar a construit prea puțin instituțional.
Rotaru a fost mai rece, mai pragmatic și mai profesionist. A înțeles că un club mare trebuie să producă emoție, dar să funcționeze pe reguli de business. A pus suporterul în centru, a câștigat bătălii juridice importante, a atras simboluri, sponsori și foste glorii, a stabilizat financiar clubul și a livrat performanță.
De aceea, verdictul ultimilor 13 ani este greu de contestat: Mihai Rotaru l-a învins pe Adrian Mititelu în lupta pentru Craiova fotbalistică.
Iar eventul Universității Craiova nu este doar o cupă și un campionat. Este momentul în care această victorie a devenit aproape imposibil de întors.
